VLAD MERCORI, jurnalist devenit cunoscut în mediul online pentru anchetele sale din zona politică și administrativă, aduce în atenție o nouă investigație despre felul în care operează instituții esențiale aflate în subordinea Ministerului Agriculturii.
Personajul central al materialului este ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, un nume aproape necunoscut publicului larg, deși, în teorie, ar fi trebuit să fie pilonul principal în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. Vorbim despre infrastructura critică, cea care în anii trecuți era gestionată, pe contracte de sute de milioane de euro, de așa-numiții „băieți deștepți” din Olt, afaceri care au mers nestingherite până în momentul apariției unor investigații de presă. Deși pe acte există în continuare, ISPIF nu mai are statut de institut național de ani buni.
Potrivit informațiilor prezentate, din 2021 ISPIF nu a mai fost acreditat ca Institut Național și funcționează doar ca societate comercială a statului. Practic, însă, activitatea este zero. Nu se derulează proiecte, nu se livrează servicii, iar instituția supraviețuiește formal. În organigramă figurează patru angajate, trei dintre acestea fiind deja la pensie. Problema nu se rezumă însă la inutilitatea funcțională a structurii, ci la felul în care aceste femei sunt nevoite să își desfășoare munca, zi de zi, într-un spațiu care arată mai curând a clădire abandonată decât a sediu al unei entități de stat.
Imobilul în care este găzduit ISPIF este descris ca fiind, practic, decuplat de la orice formă de normalitate urbană. Toate utilitățile au fost tăiate: nu există căldură, nu există apă curentă, iar alimentarea legală cu energie electrică a fost sistată. Pentru o nevoie elementară, cum este folosirea toaletei, angajatele trebuie să aducă apă de afară, în bidoane, improvizând condiții minime de utilizare a spațiului. Astfel, ceea ce pe hârtie apare drept o instituție tehnică importantă funcționează, în fapt, într-un regim de supraviețuire rudimentară.
Soluția găsită pentru alimentarea cu curent a fost traseul unui cablu improvizat de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), aflată în aceeași curte și tot în subordinea Ministerului Agriculturii. Energia electrică astfel obținută este folosită strict pentru pornirea calculatoarelor, cât să se poată raporta o aparență de activitate. ANIF, instituție prin care – se amintește în material – au fost direcționate fonduri către „băieții deștepți” din domeniul îmbunătățirilor funciare, ajunge astfel să fie și sursa de curent pentru un ISPIF aproape mumificat administrativ.
Din datele făcute publice reiese că ANIF înregistrează la bugetul de stat datorii în valoare de 137 de milioane de lei, fiind caracterizată drept cel mai mare datornic instituțional din România. Nici ISPIF nu stă mult mai bine: deși aproape nu funcționează, acumulează restanțe consistente, ajungând la 87 de milioane de lei datorii. Contrastul este apăsat: în timp ce cetățenii sunt executați rapid pentru sume mult mai mici, instituțiile publice cu datorii colosale rămân, de facto, nesancționate, protejate de un vid de responsabilitate.
Pe acest fundal, materialul pune frontal problema responsabilității ministrului Agriculturii, Florin Barbu, numit ironic „Busy”, sub a cărui coordonare directă se află atât ISPIF, cât și ANIF. Este amintit un moment dintr-un interviu acordat Digi24, disponibil online, în care ministrul este chestionat pe tema acestor instituții și reacționează vizibil iritat. Sugestia autorului este că, în loc să existe un plan ferm de restructurare sau, după caz, de închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, subiectul este tratat cu jenă, eschive și o evidentă dorință de a-l evita.
Investigația merge mai departe către un alt punct de lucru: ISPIF Băneasa, din județul Giurgiu, condus de directoarea Florica Mardare, prezentată ca fiind în sistem de 35 de ani. Nici aici nu se poate vorbi despre condiții demne de o instituție tehnică, ci mai degrabă despre un decor comparabil cu mahalalele sau favelele. La fiecare ploaie mai puternică, clădirea este inundată, iar apa ajunge direct peste birouri, echipamente și oameni, afectând în mod direct spațiul de lucru.
Drept soluție improvizată, directoarea ar fi montat, în urmă cu un an, un nailon deasupra biroului său, după ce a constatat că îi plouă în cap în timp ce lucrează. Înregistrările video la care se face trimitere în material sunt prezentate ca probă clară a situației și sunt descrise chiar de cei din interior ca un „film de groază”. În aceste condiții, instituții care ar trebui să fie vârful de lance al gestionării infrastructurii critice ajung să funcționeze în medii care abia garantează integritatea fizică a personalului.
Textul se încheie cu o constatare amară: statul român pare să își mobilizeze interesul și eficiența doar când există bani de „buzunărit”, în timp ce structurile care nu mai prezintă potențial de profit pentru diverse rețele de interese sunt lăsate deliberat să se prăbușească. Instituții altădată importante sunt lăsate să „mucegăiască”, la propriu și la figurat, sufocate de datorii și uitate de administrație. Metafora este extinsă asupra unei bune părți a lumii rurale, unde oamenii sunt, la rândul lor, abandonați „în paragină”.
Investigația privind ISPIF și ANIF este anunțată ca doar un capitol dintr-o serie mai amplă de dezvăluiri despre modul concret în care funcționează statul român în teritoriu. În final, autorul amintește că un alt material, referitor la ajutoarele de handicap, a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, indicator al interesului public crescut pentru asemenea subiecte. Sunt promise noi episoade, cu alte cazuri documentate care vor urmări tipare similare de degradare și complicitate în administrația românească.
